Sanda Cordoş: „Ce rost are să mai citim literatură?”

Sanda Cordoş: „Ce rost are să mai citim literatură?”

Autor: Maria Pilchin

 Am citit recent o carte mai veche, una semnată de Sanda Cordoş, de care mă leagă o prietenie iscată frumos într-o corespondenţă culturală specială. Cartea e întitulată retoric „Ce rost are să mai citim literatură?” (Compania, Bucureşti, 2004). Am înghiţit-o într-o seară – un eseu scris de un critic şi un istoric literar, dar în primul rând de o profesoară universitară despre lectură, literatură la zi şi felul în care predăm şi receptăm paginile scrise.

Autoarea refuză speculaţiile ideatice pe care le uzitează mulţi când este vorba să vorbească despre literatura dintr-o societate contemporană. Sanda Cordoş urcă de jos în sus, argumentaţia vine din pragmatica vieţii, din contextul ei real: „Trăim într-o lume care aşază printre valorile sale de prim rang originalitatea, creativitatea, inventivitatea, făcând adesea din ele condiţii ale reuşitei. Nu trebuie să ne orientăm atenţia spre profesii speciale sau rare. Este de-ajuns să deschidem ziarul de astăzi la pagina ofertelor de muncă: şi inginerului de sistem, şi cofetarului, şi măcelarului, şi expertului-contabil li se cer, deopotrivă, inventivitate, creativitate şi dinamism. Pentru dezvoltarea acestor calităţi, literatura este un excelent instructor”.

Este o încercare de a promova ideea de literatură cu ajutorul instrumentelor netradiţionale în acest sens: „De mai bine de un secol, literatura a încetat să mai fie considerată un limbaj privilegiat, un limbaj ales, accesibil unei elite. Literatura este privită mai degrabă ca un limbaj totalizator, de sinteză, în care sunt integrate şi valorificate cu mare intensitate posibilităţile cuvintelor (fie ele active sau pasive, frecvente ca banii sau rare ca diamantele) dintr-o limbă dată […] Această atotcuprindere cuvântătoare face din literatură un depozit viu al vocabularului, un supermarket lexical, cu raioane din cele mai variate şi colorate şi cu un negoţ foarte viu”. Aici mă gândesc la eternele complexe ale literaţilor din cadrul departamentelor şi institutelor de cercetare care de multe ori se întreabă ce este rezultativ şi eficient în cercetarea lor. Răspunsul este mai sus şi este unul aplicabil societăţii şi exigenţelor ei cele mai noi.

Mâna şi mintea, care scrie în aceste pagini, invocă universalitatea literaturii. Deloc utopică, consider eu, această universalitate, spre deosebire de diplomaţie şi chiar de religie (care de cele mai multe ori adoptă un specific naţional). Literatura este cosmopolită în sensul cel mai frumos al cuvântului: „literatura acordă viza cea mai rapidă, fiind cea mai primitoare patrie. Ceea ce înseamnă că, citind, mă simt în egală măsură acasă în poveştile chineze, ca şi în teatrul japonez, în poezia americană, ca şi în legendele Olimpului, în romanele ruseşti sau în povestirile nordice. Pe durata lecturii, orice loc se strămută la mine în gând, ajutându-mă să fiu cetăţean liber şi neinhibat al lumii”. Or, astăzi, când toţi vorbim despre mobilitate academică, despre homo viator ca un etalon al timpului nostru, literatura este şi un atelier mental de a învăţa călătoria, deplasarea în spaţiu într-o geografie imaginată.

Literatura este despre om în primul rând, apoi despre lume, căci omul este acea lume lăuntrică care ne obsedează de secole, de aceea „literatura încearcă temerare exerciţii de traducere a limbajului interiorităţii […] Devenirea personalităţii e un act temerar şi e tragic că tocmai demonul vocii lăuntrice reprezintă cel mai mare pericol şi totodată eroul ce ne e strict necesar”. Argumentele sunt de ordin pedagogic, didactic şi psihologic chiar: „Psihologia actuală, care a încetat să mai susţină divorţul dintre raţiune şi sentiment, crede că, prin aceste lumi emoţionale, literatura îşi poate aduce o contribuţie însemnată la dezvoltarea inteligenţei afective. Unii psihologi recomandă chiar literatura ca pe un instrument formativ […] Citind literatură, avem, iată, şansa implicită a unei psihoterapii”. Autoarea vine cu exemple din autori români şi universali, bucură selecţia textuală, care trădează un gust select şi o erudiţie generoasă.

Literatura este abordată şi din perspectiva imaginaţiei, a fanteziei, dar nu a celei care serveşte pentru a înşela luciditatea cuiva, ci pentru a fabula, a produce o poveste. Întrebările care survin pe parcurs coboară iarăşi din turnul înalt al imaginarului şi ne plasează iarăşi în acea zonă pragmatică: „De ce este important ca literatura să fie de bună calitate? De ce trebuie să li se recomande copiilor sau să li se citească literatură de bună calitate?”.

Din acest punct de vedere, cel al cititorului mic şi tânăr, acest eseu al Sandei Cordoş este de recomandat atât profesorilor de la şcoala primară, gimnaziu, liceu, universitate, cât şi părinţilor şi studenţilor. Cartea are în anexă şi o listă de lecturi, „Raftul cu cărţi pentru prima şi a doua copilărie”, o selecţie specială în care găseşti nume mari ale literelor universale şi ale celor române.

Am recomandat cartea aceasta studenţilor şi colegilor mei, datorită temei, dar şi datorită felului în care o abordează autoarea – vorbeşte simplu despre chestiuni complexe şi nu invers. Am pe masa mea de lucru alte două cărţi de aceeaşi autoare, pagini care îmi confirmă că este vorba de un nume important al criticii şi istoriei literare române, dar acest eseu, care cred că a fost de multe ori trecut cu vederea în favoarea altor cărţi semnate de Sanda Cordoş, m-a făcut să mă opresc asupra lui. Şi nu regret că am făcut-o!

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *