Scrânciob între două lumi

Scrânciob între două lumi

Refuzând dezechilibrul social şi economic al timpului în care îi este dat să trăiască, poetul este tentat să-şi confecţioneze spaţii simbolice ale rezistenţei. Refugiul într-o lume ideală îi mai traduce nevoia vitală de proiectare în scris a aspiraţiilor artistice sau de rezolvare terapeutică a fantasmelor. Maria Augustina Hâncu şi-a căutat adăpostul salvator în dublu sens: fizico-geografic şi spiritual. Originara unui sat din Orhei cu un nume exotic Berezlogi, poeta a ajuns într-o bună zi studentă la Litere în Aix-en-Provence, Franţa. Deşi are un destin ceva mai fericit decât al altor basarabeni luând cu disperare drumul străinătăţii, sensibilitatea-i exacerbată i-a dictat reacţii mai acute, manifestate în câteva volume cu poezie mai mult sau mai puţin tranzitivă.

Destul de transparentă în luările de atitudine în primele cărţi, Maria propune în acest volum o altfel de poezie, cu mult mai convingătoare, în care drama dezrădăcinării se topeşte pentru a lua formele sublime ale melancoliei vizionare şi reflecţiei existenţiale. Sentimentul expatrierii marchează profund pe oricine, cu atât mai mult pe un poet, ale cărui febrilitate emotivă şi imaginaţie artistică poate genera lumi salvatoare tot mai expresiv surprinzătoare. Metafora „Scrânciob pe mare” care a dat titlul noului ei volum de poezie, Scrânciob pe mare/ Un columpoi sobre el mar, volum bilingv româno-spaniol apărut la editura Prut, 2016, întruneşte tulburător disperarea alienantă a desprinderii de solul familial, dar şi recompensa spirituală pe care a adus-o cu sine comuniunea cu marea cultură franceză. În felul acesta elegant Maria reia motivul existenţei între două lumi şi între două culturi, pe care îl desfăşoară, de bună seamă, în versuri excelente.

Odată rupt de casa părintească, de „centrul şi miezul periferiei”, spiritul caută alte „puncte de echilibru” pentru definirea identităţii sale. Reperele Mariei sunt singurătatea favorabilă reflecţiei asupra infinitului brâncuşian, pe care spaţiul străin i-o oferă cu generozitate, sau refugiul în contemplarea apelor mângâioase şi înălţătoare ale Mediteranei: „Ani în şir,/ adolescentă în exil,/ când auzul îmi convertea/ lumea în tăceri tăioase/ şi aproape că nu rostii un cuvânt/ în primii ani de exil/ veneam duminică în zori pe malul Mediteranei/ cu inima plină cu cioburi de sticlă// marea prima mea liturghie duminicală/ marea altar/ mă închinam cu pietate”.

În leagănul reveriei, imensele şi insolvabilele semne de întrebare asupra destinului, iată că deja secular, al basarabenilor se transformă în zbatere lăuntrică, „aşchiile de sticlă ale inimii”, „săgeţile de foc ale sângelui” cerând cu presiune răspunsuri şi trăgând în jos iremediabil, spre pământ: „atârn sus legată de cer. Coloana infinitului/ îşi continuă drumul iar zborul e un ecou însângerat:/ inimile noastre corali roşii/ milenari pe apa Mediteranei// Cobor în lume din fuscel în fuscel/ ca o prelungire de aburi/ din spatele meu creşte infinit/ vertebră cu vertebră coloana”. Imaginea scrânciobului care stă atârnat de Coloana infinitului, pendulând deasupra mării Mediterane în căutarea echilibrului spiritual este o reuşită poetică care ar face faţă celor mai buni artişti ai exilului benevol sau forţat.

Spre deosebire de munţii ostil-înţepători cu toate prăpăstiile lui, apa legănândă a mării, albastrul cerului şi freamătul reveriei alcătuiesc repere mult mai sigure pentru exerciţiile de imaginaţie şi reflexivitate. Această atmosferă îmblânzitoare asigură poemelor mărturisitoare, care au abandonat versificaţia tradiţională, tonalităţi fără asperităţi şi muzicalitate lăuntrică. Filtrată prin oglinda propriei interiorităţi, trecută prin rostirea delicat-unduitoare şi nostalgic-resemnată, străinătatea devine ram crescut din memoria rădăcinilor de care poeta îşi atârnă, iată, scrânciobul între două lumi.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *