Scrisori de pe frontul literar

Scrisori de pe frontul literar

Autor: Maria Pilchin

Dragă prietenă literară,
îţi scriu din tranşeele literaturii contemporane, un spaţiu în care nici război nu e şi nici pace. Aşa un plictis al inerţiei. Nopţile sunt ca toate nopţile, nu văd nicio ultimă noapte de dragoste şi nicio primă noapte de război, or, nimic nou pe frontul de est… În nopţile mele de nesomn, de multe ori, gândesc la faptul că filosoful Constantin Noica dispreţuia literatura ca ceva superficial, iar critica literară ca pe o inutilitate la pătrat. Uneori îi dau dreptate… Mai ales când privesc toată viermuiala şi bâlbâiala din feudă. Probabil că ţine de oboseala mea literară şi de anemia provocată de o alimentare săracă în vitamine literare sau poate de mulţimea de cărţi proaste, de tinerii impostori literari, gălăgioşi şi de bătrânii înscăunaţi în jilţurile lor de mandarinat literar. Mă întrebai în scrisoarea ta despre cum văd eu literatura şi critica literară azi. Viziunile şi vedeniile mele literare sunt o poveste aparte, dar aş putea să îţi împărtăşesc câteva idei, la întâmplare.

Criticul nu poate fi o celestină între găştile literare, un fel de balama axiologică, aşa cum acesta nu e pe post de prieten literar care te laudă după o beţie, sex sau alte activităţi de autopromovare din domeniul scriitoricesc (am cunoscut la viaţa mea critici care aveau entorse muscular-literare din cauza că suceau gâtul ba înspre o „grupare”, ba înspre alta, te rog să îmi ierţi acest limbaj poliţisto-mafiot). În critică trebuie să fii invizibil, fără grupuri de referinţă, alias bisericuţe literare. Criticul literar nu poate şi nu trebuie să fie „Omul lui Cutare”, un agent de (anti)reclamă livrescă sau un simplu contabil de debit şi credit al încasărilor axiologice dintr-o literatură. Iată de ce succesul şi celebritatea pot fi şi rezultatul unor manevre, nu neapărat al unei opere valoroase.

În critică e ca în teatru, dacă te apropii prea mult de scenă, eşti prins de accesorii inutile: decor, detalii ale costumelor, gesturi instinctuale etc. Or, criticul ar fi bine să se ţină departe de scena literară, de mondenităţile ei. Intimitatea, prietenia cu un scriitor poate scoate la iveală unele mizerii umane, care nu ţin de pagina scrisă.

Azi, critica literară lucrează la întâmplare, nu există o privire de ansamblu. Se hiperbolizează orice scriiturică (dacă e din bisericuţa care trebuie), pentru a o vinde, superlativul, de cele mai multe ori, e un semn al inflaţiei valorice. Literatura nu mai e metal preţios, ci aşa un aliaj accesibil, asta de când cu limitarea resurselor naturale. Dar vine şi de la faptul că prea înaurite se făcuse literele noastre în ultimul timp, prea strălucea totul şi era totul dulce, dulceag până la siropos.

Astăzi se şi mai uită faptul că o carte bună nu trebuie să placă cum îţi place o plăcintă sau o femeie frumoasă, o carte bună ar trebui să incomodeze pe critic, să-l scoată din schema-şablon cu care a învăţat să opereze, să-i intre sub piele în mod abraziv, aşa încât să-i zdruncine normele funcţionării lui critice. E ca un tsunami, un cutremur. Altfel e plictiseală şi curgere la vale.

Să te fereşti de critica echilibrată, tunsă şi machiată! E colaterală, o făcătură ca multe altele azi… Citeam zilele acestea la Borges că a ponegri şi a lăuda sunt operaţii sentimentale care n-au nimic în comun cu critica. Ştia bătrânul argentinian ce ştia. Iar în jurul nostru mai mult osanale sau politici literar-culturale de gaşcă, radem şi lăudăm pe cine „trebuie”. Unde e critica adevărată, unde e criticul care citeşte texte şi nu găşti? Unde sunt scriitorii care să nu viseze capodopere, fără a avea opere?!

Te îmbrăţişez, cu drag.
m.p.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *