Singurătariada Lilianei Armaşu

Singurătariada Lilianei Armaşu

liliana_armasuLiliana Armaşu a reţinut atenţia prin explorarea fără greş şi amplificarea expresivă a unei teme lirice care a tocit peniţele multor maeştri de-a lungul secolelor. Din 2010, de când a apărut volumul ei de versuri Singurătatea de miercuri (Editura Arc), poeta a fost raportată, în toate contextele, la tema şi toposul singurătăţii. A te grava în memoria cititorului de azi, fie el un consumator de poezie în exclusivitate, e o chestie de succes rarisim, de aceea volumul ei merită o revenire.

Epistole de la „marginea marginii”

Prin ce a convins Liliana Armaşu? Mai întâi de toate printr-o poezie cu filon autentic, care respiră cu toţi porii necesitatea de a scrie despre ceva important pentru şi despre sine. Într-o scrisoare către un poet începător, Rilke îi predica ideea că acesta va izbuti o poezie bună doar atunci când dorinţa lui de a scrie se va suprapune pe cea de a trăi: „Viaţa trebuie să deţină în miezul orei celei mai indiferente şi minore semn şi mărturie a acestei dorinţe vii”. „O operă de artă este bună, scria poetul în continuare, dacă a apărut din necesitate.” (Rainer Maria Rilke către Franz Xaver Kappus, Paris, 17.02.1903). Poezia este pentru Liliana Armaşu expresia intensă a unui îndemn interior, zilnic şi impetuos, de a scăpa de o presiune insuportabilă. Judecând statistic, după recomandarea de cândva a lui Baudelaire, tema singurătăţii, cu toate derivatele ei proliferate până la epuizare, prevalează triumfător în volum, se impune prin consistenţă în poeme. Nu cedează prea mult nici cealaltă temă recurentă: nevoia de a scrie. Această vecinătate de teme poetice este firească, căci, vorba unui alt celebru modelator al structurii lirice moderne, Paul Valery, un om care scrie nu e niciodată singur.

De la un capăt la altul al volumului poemele ne poartă pe un lung şi obositor labirint al singurătăţii. Pasaje tot mai sumbre ne fac să măsurăm temperaturile joase ale dezolării, durerii, incertitudinii şi angoasei existenţiale. Naufragiul ne-ar fi fost asigurat în mod sigur, dacă undeva în interior un curent de rezistenţă vitală nu ar echilibra periodic şi oarecum lucrurile. Fără simboluri şi atmosferă mitică, ritmul profund pe care îl crează fluidul de idei aminteşte ritualul de exorcizare. În planul expresiei însă momentele de confesiune autentică şi discreţie estetică, tânguire sacadată şi cântec unduios, căutare convulsivă de sens şi recunoştinţă senină etc. nu capătă denivelări pronunţate, discursul construindu-se din notaţii ale cotidianului cât se poate de obişnuit. Fiorul singurătăţii este creat tocmai din acumulări de obiecte străine care strâmtorează, împing spre margine, strangulează, sufocă, micşorează spaţiul vital. Cu eforturi uriaşe viaţa aruncă ancore în nisipurile mişcătoare ale pesimismului şi, în rarele momente de graţie, proliferează, diluând forţele aneantizatoare.

Pentru a se salva de singurătate, locatara celor câteva spaţii, străzi sau încăperi, în care nu se întâmplă multe lucruri, îşi imaginează câţiva parteneri ideali de comunicare. I se adresează unui alter ego imaginar, ascultător răbduriu: „Iartă-mă, prietene, sunt atât de singură,/ încât sunt nevoită să-ţi trădez existenţa,/ trebuie să-i spun lumii că eşti aici, lângă mine,/ că mă-nsoţeşti mereu în lungile mele peregrinări/ prin viaţă, că eşti copilul meu, tatăl meu şi omul/ meu drag, adică tot ce/i trebuie unui însingurat ca mine.” (Dezvăluire). Animă câteva păpuşi cu care îşi împarte existenţa şi gândurile alese în lungile şi apăsătoarele zile de week-end sau de sărbători. Williams pare a fi preferatul pentru că are un destin apropiat, cunoscut: „Nu plânge, dragă Williams, îi zic păpuşii mele second-hand,/ eu nu te voi părăsi niciodată, aşa cum m-a părăsit/ pe mine Dumnezeu atunci când mama m-a pus într-o cutie/ de carton, la adăpost de ploi şi de gurile rele./ Şi păpuşa, el (ea) se bucură enorm auzind acestea/ de la propria mamă second-hand; upanişăm un timp,/ apoi visăm împreună la timpuri când vom fi mai fericiţi,/ când casa noastră va fi o cutie de carton mare, cât universul,/ iar singurătatea noastră va fi mai bogată în amintiri/ şi vom putea cumpăra cu ele alte păpuşi –/ jucării pentru Williams.” (Williams). Comunicarea cu păpuşile apropie de fiinţă, odaia se spiritualizează, se încarcă cu afecţiune, de amintiri cu oameni dragi,: „ Hai, trupule, dragostea ea târzie,/ oferă-ţi acum generozitatea/ şi adăposteşte-mi/ bucăţile de fiinţă pierdute prin amintiri,/ culege-mă de prin ungherele caselor de unde nu/ mai pot ieşi şi redă-mi libertatea de altădată,/ când nu ştiam că trebuie să existe/ atâtea închideri-capcană” (Pierdută prin amintiri). Aşteptarea îndelungă a minunii trădează o profundă foame de contact uman.

(Re)creaţia lumii în şapte zile

Visul intimităţii în doi care ar vindeca vidul existenţial întârzie să se materializeze, să aibă loc. Angoasa teribilă, provocată de pericolul de a fi la nesfârşit singură pe lume, sporeşte presiunea atmosferică. Zilele săptămânii se mişcă în cerc, rămân capturi ale rutinei şi uniformului: „Acelaşi vechi refren calendaristic:/ … marţi, miercuri, joi, sâmbătă…/ şi iarăşi luni./ Nimic nu intervine.” (Singurătatea de luni). Aglomeraţia de oameni nu este totuna cu spaţiului social, căci „nicăieri în altă parte nu vei găsi atâtea rezerve/ de singurătate/ ca în mijlocul unei încăperi pline cu oameni” (Singurătatea de marţi). Această „vagă senzaţie că trăieşti”, această indiferentă recreaţie a viului riscă se confunde cu veşnicia rece: „Stau prinsă aici ca într-un cleştar./ Nici să ţip. Nici să plâng./ Nici să plec. Nici să rămân./ Mă uit împrejur: ţipenie de om.” (Singurătatea de joi). Nici promisiunea accederii la o zonă rarefiată a spiritului nu mai anihilează neliniştea şi senzaţia de absurd: „Cauţi motivaţii,/ întrebi care e rostul la toate,/ jonglezi cu subiecte tari/ precum rolul artistului/ pe vremuri de criză.” (Singurătatea de miercuri). Viitorul arată ca o uşă blocată, în spatele căreia se întâmplă binele, bucuriile, dragostea şi speranţele, mereu ale altora (Singurătatea de sâmbătă). Prezentul e o stare în faţa acestei uşi la „adăpostul spinilor”, în bătaia „…boturi(-lor) strălucitoare/ de pantofi/ gata oricând să-ţi strivească ultima fărâmă/ de speranţă.” (Singurătatea de vineri). Profilul individului damnat să fie singur, suferind în aşteptarea minunii are o pregnanţă covârşitoare pe acest segment de carte.

O singură soluţie mai rămâne: să schimbi structura lumii, să o remodelezi şi să-i imprimi alte legi, încât singurătatea să fie confortabilă, să nu ceară nimănui nimic. O lume care te obligă să te priveşti veşnic în aceeaşi oglindă anulează angoasa după celălalt: „Iar când ţi-e prea trist,/ scrie-ţi ţie însuţi chemătoare mesaje de dor,/ semnându-le cu numele unor prieteni închipuiţi/ care te vor însoţi, ca în poveste,/ până dincolo de moarte./ Închide bine uşile!/ Viaţa abia începe…” (Singurătatea de marţi). Fericirea însinguratului arată ca un cimitir cu interlocutori taciturni: „Aşează-te pe iarba fragedă/ a unui mormânt şi pierde-te niţel în zare,/ până când un deşteptător atent al minţii/ te va trezi din morţi./ După aceea poţi pleca liniştit(ă) în lume –/ sufletul ţi-e renăscut ca după o baie de leac.” (Singurătatea de sâmbătă). De-a lungul zilelor de supliciu în izolare şi întuneric necuvântător, sentimentul se desăvârşeşte, atinge sfera pe care conştiinţa nu o poate atinge. În încăperea singurătăţii se aşteaptă cu smerenie şi răbdare ora de naştere a unei noi clarităţi, a unei noi creaţii: „Şi iată că nu te mai poţi certa cu nimeni/ nici măcar cu tine însuţi/ şi nici cu Dumnezeu,/ căci chiar Tu eşti singurătatea/ în care El se odihneşte duminică” (Singurătatea de duminică). Singurătatea de duminică este cea a artistului care trăieşte în înţelegere şi creaţie.

Graţia singurătăţii

„Vino să încerci disperarea cu mine…” Invitaţia aparţine unei fericite locuitoare a singurătăţii, care a exersat deja, în beţia liberă a nopţii, multiple şi repetate „traversări” şi „transversări” ale metafizicului, a desenat proiecte imaginare cu întâlniri şi împliniri: „Tu vii hoţeşte dinspre anii mei,/ eu vin tiptil dinspre anii tăi,/ ne plasăm undeva la mijloc/ şi stăm aşa: muţi şi goi./ Până acum am gândit atâtea/ cuvinte şi atâtea scenarii/ cu timide atingeri de mâini,/ cu gesturi tandre şi lungi îmbrăţişări –/ nimic din toate astea.” (Ne vedem mâine!), şi-a sacrificat propria fiinţă însingurată pentru fiinţarea frumuseţii: „Frumuseţea acestei toamne/ demnă de o sinucidere din dragoste./ După…/ m-aş preface în propria ta singurătate/ să te însoţesc în moarte./ Astfel, ce-aş putea să-ţi ofer/ în locul trupului meu lent/ şi încercuit de gânduri/ decât freamătul şi/ explozia!” (Nebunie de toamnă). Singurătatea deschide uşi în „semantica lumilor posibile”, viaţa cu pasiunile şi suferinţele ei rămâne în urmă. Iar acolo, în mâlul timpului, zeiţa singurătăţii te va mângâia, te va învălui cu tandreţea ei înţeleaptă: „Sunt lângă tine, dragostea mea./ Fii fericit./ Eu nu te-am cunoscut. Tu nu m-ai cunoscut./ Copii noştri nu se vor naşte./ Nu avem ce pierde.// Tandreţea ne-a însoţit mereu, pasiunea,/ florile încântarea./ Suntem perechea eternă. Nu ai frică de moarte. Dormi liniştit./ De mult ne-a iubit,/ am mâncat pământ în prostie,/ ne-am scrijelit obrajii şi ne-am zdrobit genunchii,/ ţinând în frâu – capcane – dorinţele.// Acum am învins. Suntem legaţi/ de-a pururi de-un aspru legământ –/ nimeni niciodată să nu ştie/ ce doar noi am aflat.// Tandreţea ne-a însoţit mereu, pasiunea,/ florile şi încântarea./ Suntem perechea eternă. Nu ai frică de moarte./ Dormi liniştit” (Poem de leagăn pentru oamenii singuri).

„Doriţi-mi fericirea însinguratului”

Starea singurătăţii atinge cote exasperante în primele compartimente ale volumului, lăsând pentru cel de-al patrulea doar câteva restanţe şi completări care fac impresie de inerţie şi epuizare. În urmă rămân experienţe unice, teofanii şi explorări mundane, revelaţii şi deziluzionări, transformate în substanţă a poeziei. Scrisul a pretins cu autoritate duhul întreg, fără rezerve, al creatorului, zbaterea lui zdrobitoare între scepticism şi resemnare, între agonie şi visătorie, între cinism şi rugăciune: „… e ca şi cum ai muri în ziua aceea/ pe care o dedici poeziei.” (Agonie). Noiembrie îngână melancolii incantatorii, vindecă răni, regândeşte fericirea de la capăt, o fericire aparte, prevăzută pentru însinguraţi.

Poezia Lilianei Armaşu cristalizează bucuria limitrofă a singurătăţii poetului. Singurătariada ei constituie o expresie lirică, unică în spaţiul nostru, a periplului existenţial-intelectual pe care îl parcurge poetul într-o lume tot mai alienată. Cei cinci ani trecuţi nu-i afectează actualitatea.

După această baie a disperării închei printr-o promisiune de ameliorare lesnicioasă. Poemul care urmează este o dezghiocare de sine într-o luminoasă voluptate a durerii:

 

Despre cea care te lasă fără…

Dragostea nu se cultivă în sere,
nu este o părere pe care să ţi-o
însuşeşti vremelnic,
nici bibelou de porţelan.
Ea te scoate în stradă
zdrenţuit, flămând, obosit,
te arată cu degetul
ca pe un retardat mintal,
ca pe un cerşetor împuţit, îţi stoarce toate rezervele
de calciu şi magneziu din organism,
toţi banii din buzunare,
fără păr pe cap,
fără unghii la mâini
şi la picioare.
Te înnebuneşte!

Şi nu doar atât:
ea, dragostea, te pune în ceartă cu Dumnezeu,
arătându-i spatele
incrustat cu numele celui iubit
(citeşte: hulit, umilit, nenorocit…),
te provoacă la harţ cu orice, cu oricine,
te minte cu mesaje false,
întinzându-ţi nada cu… moartea.
Dar în zadar te vei strădui s-o alungi,
căci chinurile tale o incită,
îi sporeşte puterea,
îi ridică productivitatea „muncii”,
îi măreşte audienţa
în rândurile cuvioşilor,
ridicând-o la rang de religie.
Cu lacrimile tale nimiceşte imperii,
sporeşte cantitatea tutunului în lume,
ridică temperatura aerului pe glob,
toate lucrurile le întoarce pe dos,
stârneşte războaie mondiale…
Dragostea nu e perfectă,
ea e infectă.
nu vei avea scăpare nici tu,
Nu!

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *