Trasând harta feminităţii

Trasând harta feminităţii

Dintr-o întâmplare fericită, am citit cartea În mâinile tale de Flori Bălănescu (Ed. Blumenthal, Bucureşti, 2012) la o distanţă temporală mică faţă de lectura altelor două, care s-au dovedit înrudite tematic cu aceasta, chiar dacă s-au produs în genul reflecţiei teoretice: teza de habilitat a Tatianei Ciocoi Romanul feminin din secolul al XX-lea, al cărei capitol introductiv aşază într-un echilibru al bunului-simţ varii teorii, de la feminismul radical la Gender Studies, autoarea adunând un complex instrumentar aplicat mai apoi cu supleţe pe producţiile romaneşti ale italiencelor, şi fascinantul studiu de literatură comparată al Mihaelei Ursa, Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă (Cartea Românească, 2012). Aceste cărţi au rezonat imediat în orizontul meu de aşteptare, mai întâi, pentru că mi-au reactivat o mai veche preocupare privind reprezentările feminităţii, proiectate de scriitoare în cultura modernităţii şi, mai ales, pentru plăcerea de a descoperi în ele un discurs al feminităţii elegant şi infinit nuanţat. Le-am văzut înrudite nu neapărat pe motiv că ultimele două mi-ar oferi sugestii metodologice de lectură pentru prima, deşi nu le pot nega influenţa. Eu le percep într-un perimetru comun din considerentul că autoarele au găsit cele mai convingătoare şi lipsite de ostentaţie modalităţi de expresie a feminităţii lor, pe care o transpun pluridimensional în text, prin concursul a cel puţin trei calităţi mai evidente: capacitatea deductivă legată în mod inexorabil de subiectivitatea lor, care presupune că femeile trăiesc experienţe cultural-antropologice diferite faţă de cele ale bărbaţilor, erudiţia şi, în mod sigur, talentul de scriitor cu gust şi cultură aparte. Fertilizându-se reciproc în gândirea mea, un roman-jurnal, o lucrare teoretică despre critica feministă/feminină şi alta ce ţine de poetica istorico-comparativă profilează, împreună şi separat, o spectaculoasă hologramă a feminităţii în literatură. Faptul că estetica nu găseşte un loc pentru categoria femininului şi că diferenţa sexuală la nivel epistemologic nu e văzută cu ochi buni peste tot nu le sperie, cum nu le preocupă nici pericolul marginalizării. Nu trebuie să ne mire nici potenţialitatea subversivă a discursului poziţionat, cel puţin bivocal al autoarelor întreţinând un dialog-confruntare cu tradiţia occidentală patriarhală. Prejudecăţile culturii misogine după care imagologia feminină s-ar reduce la două etichete subordonatoare: de mater gloriosa (femeia „pură”) sau de vampă diabolică („eternul rău feminin”) sunt spulberate, trecute din start drept manifestări ale „multiplelor angoase legate de alteritate, de Celălalt” (Mihaela Ursa) care se vor depăşite în postmodernitatea culturală. Cu fiecare enunţ înregistrat de ele, spaţiul gol dintre cele două abuzuri se umple dezinvolt şi progresiv cu un bogat patrimoniu simbolic feminin.

Un dialog despre feminitate în variile ei ipostaze ne pune la dispoziţie Flori Bălănescu, la(n)sându-se îndrăzneţ „în mâinile noastre”. Gestul îşi găseşte reciprocitate, căci după câteva zeci de pagini realizăm că noi înşine ne-am lăsat prinşi în „mâinile” autoarei. Fără a fi menajaţi cu vreun preambul pregătitor, ne pomenim martori fascinaţi ai unui lung şi susţinut „dialog în monolog”, realizat după modelul narativ al maestrului său Paul Goma şi, din proprie dorinţă, devenim receptorii empatici ai unei depoziţii privind condiţia de a fi femeie într-un context social-politic generator de fracturi ontologice şi sfâşieri de identitate.

Proiectat pe fundalul epocii postdecembriste, romanul se construieşte ca un jurnal intim şi poetic retrospectiv, cu resorturi psihologice şi  psihanalitice, anunţând chiar de la început intenţia autoarei de a jalona pe harta feminităţii un traseu personal: „am aşteptat atâta să vă spun cum este femeia, cât de complicată şi de tandră este harta ei”. Un obiectiv dificil pentru că ea nu are de gând să se instaleze confortabil într-o invenţie literară, uzurpând femeia reală, chiar dacă tentaţia de a o rescrie şi a o recompune fictiv este foarte mare. Ceea ce se caută este expresia cea mai autentică a femeii în căutarea identităţii fiinţiale, ancestrale, personale şi culturale. În acelaşi timp, femeia proiectată ar trebui să aibă o acută conştiinţă etică, poziţionată asupra unui şir de probleme umane contemporane. Într-o scriitură personală cu referenţialitate la propria-i temelie în fiinţă, Flori proiectează un personaj plămădit din dramele vii ale biografiei umane şi ale autobiografiei personale: „aşa m-am trezit într-o zi spunându-mi: sunt femeie. Şi am înţeles ce înseamnă asta. Şi m-am cam speriat. Mă bosumflu, cu noduri în gât, când sunt certată, mă îmbotichez, mă revolt în mine, mă cert, mă automutilez – simbolic, însă mă întorc mereu, tot eu, chiar atunci când am dreptate”. Devoalarea femeii din sine ia forma succesiunii mozaicale de jurnal, specie eminamente confesivă, acumulând sub presiunea impulsurilor conştiinţei o sumă de experienţe, autoevaluări şi reflecţii personale aparent nesistematizate.

După cum am mai spus, cel mai viguros parcurs al cărţii este cel psihanalitic, atunci când investigarea feminităţii se produce într-un exerciţiu de anamneză, prin parcurgerea unui excurs psihanalitic complet, cu excavări în sine până la dimensiunea originală, nemistificată: „Trebuie mai întâi să o scriu (harta-carte a feminităţii, nota mea), să haşurez, să defrişez ar cu ar, să sap adânc, în trepte, până dau de apa limpede şi calmă”. Chiar de la început ni se afişează o identitate teribilă, construită necruţător pe fundaţia unui sacrificiu uman – frăţiorul nenăscut, „antedus”, pe care îl prelungeşte în existenţă, purtând, pe de o parte, stigmatul celor „nedoriţii, chinuiţii, crescuţi de milă, numai şi numai din voia Domnului, nu a omului” şi moştenind implacabil, pe de altă parte, renunţările, culpele, dramele şi visele mamei sale. Este o condiţie ereditară trăită ca un supliciu asumat, ca o autoexilare în suferinţa devastatoare („automutilarea simbolică”), dar necesară pentru salvarea propriului destin. Volantul confesiunii îl constituie tocmai disoluţia acestei crize prin reiterarea unei existenţe suspendate între diferite ipostaze paradoxale: „Fiinţa mea este veselă, tristă, bucuroasă, crispată, depresivă, uneori nevrotică şi iar fericită”. Ceea ce-i reuşeşte scriitoarei cel mai bine este descrierea concisă, dar în infinite nuanţe ale propriilor angoase ontologice, în special ale celor legate de relaţia mamă-fiică. De remarcat capacitatea de a surprinde cele mai subtile mecanisme psihologice, aflate „pe muchie”: durerea de a se şti un „accident”, un rezultat al intervenţiei străine („ăia care atunci ne-au născut forţat”), dar şi bucuria de a ajunge o „nesperată compensaţie” pentru mamă, frica viscerală de a-şi continua viaţa după separarea de mama dispărută şi responsabilitatea în raport cu fiinţa procreată, tristeţea greu stăpânită în evocările despre mamă, dar şi voluptatea peregrinărilor imaginare în paradisul copilăriei etc.

Harta lui Flori surprinde cu fidelitate spectacolul fenomenelor variabile ale sensibilităţii sale interioare. Dezideratul nefalsificării o determină pe diaristă să nu menajeze nici expresiile, nici convenţiile pentru a da lumii un autentic jurnal existenţial al femeii contemporane. În scenă este pusă să joace o „suceală de fiinţă”, ciudată sinteză dintre femeie şi copilă, emancipată şi fecioară, eretică şi evlavioasă, amantă şi soră sau fată neprihănită etc. Femeia din ea are momente de oboseală paralizantă, stări de inhibiţie, de excluziune, dar şi momente de ancorare activă în mişcarea umanităţii, afişând atitudini etice intransigente şi jucând rolul femeii libere, emancipate, puternice. În acelaşi timp, ea poate trăi inocenţa unei fecioare şi poate adopta „seriozitatea de jivină socială”, poate fi „într-o zi femeie şi a doua zi bărbat”, poate „iubi toată viaţa un singur bărbat, să nască, să facă avorturi”, dar poate fi şi „sexoasă, alunecoasă”.

Configurat ca produs autobiografic, jurnalului nu-i lipsesc momentele de contextualizare şi ancorare în realitatea imediată. Conştiinţa-i trează scrutează cu atenţie o societate alienată, închisă într-o ordine imposibil de transgresat. Nemulţumirile îi hrănesc luările de atitudine, îndârjirile zilnice. Responsabilitatea cetăţenească îi porunceşte să convoace tribunalul istoriei în care se va delibera asupra strâmbătăţilor operate de epoca comunistă şi postcomunistă în tagma intelectualilor, în rândurile „băieţilor şi fetelor vesele, dezinhibate”, căpătând „bilet de voie” deopotrivă pentru a se „salva prin cultură” în  epoca ceauşistă şi pentru a se autointitula „victime ale comunismului” ulterior. Cu o voinţă de nestrămutat, cercetătoarea de la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului cere exhibarea compromisurilor, culpelor şi amneziilor comode.

Lumea exterioară îi dăruieşte momente de elevaţie, dar îi generează şi supărări. Sunt descrise locuri şi evenimente, se fac comentarii pe marginea unor publicaţii, emisiuni tv şi radio. Pe alocuri, ni se furnizează frânturi dintr-un jurnal al lecturilor recente în care se regăsesc reflecţii asupra unor cărţi scrise de femei ca Herta Müller sau Gabriela Adameşteanu. Evocarea unor femei reale cu roluri deosebite în viaţa ei, cum sunt mama, Ana-Maria Goma, sora Aurelia, îi modelează discursul în expresii calde, rafinat-nostalgice. Se pun întrebări, se fac analize, se formulează diagnostice în compoziţii eseistice memorabile despre iubire, bărbat, divinitate, adevăr, virtute etc., cum este şi acest excurs pe tema existenţei marginale: „Mă întreb dacă nu sunt fericiţi cu adevărat numai aceia care trăiesc în marginea milei pentru aproapele, în miezul dorului fierbinte şi iraţional pentru cel dorit, mamele, femeile simple care greşesc deseori – raportat la moravurile îmburghezite ale bunei false educaţii –, dar numai alături de care simţi căldura vie a fiinţei umane, taţii care se fac luntre şi punte, soţiile care rabdă şi înfruntă mizeriile etc., etc. şi dacă nu cumva aceia care au pretenţia că vor să lase ceva de neşters, de neevitat în istoria omenirii, sunt cele mai jalnice fiinţe, aşa febrile, cum jinduiesc ele perfectissim după perfecţiune”.

Când Artemis îşi temperează avânturile, ni se arată o Floare-Albastră în momentele-i artistice productive, eliberate de fidelitatea devoratoare faţă de adevăr. Estomparea amintirilor şi escapadele în imaginar îi dau posibilitate diaristei să-şi prelungească existenţa în ficţiune, să o „retuşeze” după bunul său plac. Şi atunci ne odihnim urmărind-o în momentele de graţie ale poeziei sau ale reflecţiei asupra poeziei, o privim cum se plimbă imaginar în curtea mamei sau se scaldă în „Oceanul Iluziilor tremurând valuri spre Golful Femeii”, o admirăm în curajul de a reinterpreta mitul Facerii Femeii: „Nu ştiu cum sunt altele, dar eu n-am prins viaţă dintr-o coastă, dintr-un os. Sunt ce are Dumnezeu mai moale, mai catifelat, mai parfumat. Coborâtoare directă din El, doar tu eşti din lut. Te-a făcut pe tine pentru că se plictisea. Lumea îi va fi părând prea încremenită, pe nemăsura Lui. A suflat şi ţi-a dat viaţă. L-or fi cuprins regretele la un moment dat, şi-o fi zicând: mă plictisesc, dar n-am dreptul, chiar dacă are cine să mă judece, să fac fiinţe vii din apă şi pământ şi să spun că sunt asemeni mie. Trebuie să-i dau bărbatului ceva din mine, să nu se poată despărţi niciodată de fărâma aceasta, să-şi amintească în veci de Mine, împreunându-se întru Mine. Aşa îmi imaginez eu Facerea Femeii. AtoateStăpânitorul şi-a înfipt mâna în vintre şi a scos o scânteioară sângerie. Peste care a suflat, a preschimbat-o în ce avea mai frumos şi mai ispititor Grădina Sa. I-a aşezat sub măr şi le-a spus: cinstiţi-vă întru Mine, după mintea şi sufletul pe care îl veţi putea duce. De atunci eu nasc pui vii întru Domnul, Îl cinstesc pe El şi te iubesc pe tine, Bărbatul meu, nu mă despart de tine”. Iată un alt Dumnezeu, mai viu, într-un scenariu de atragere magică a spiritului de partea materiei, ferit de interpretările apocaliptice ale culturii patriarhale: „Iubirea… firişorul străveziu. Îl văd pe zeul meu, pe care îl simt cu păcat, pentru că nu intru prea des în biserică, nu mă spovedesc, nu pup mâna popii… neîngăduită de om voi fi, căci eu nu-l văd cu plete lungi şi albe. Adesea îi ghicesc virilitatea cu greu stăpânită, lucrată, o sfioşenie îndelung jucată, de mii de ani, de când e lumea. El vrea să fie Înţeleptul înţelepţilor. De multe ori îl cert în gând: pe cine duci Tu? Dacă nu clocoteşti de senzualitate, noi ai cui copii suntem?”.

E nevoie de o hartă cu valoare compensatorie, care să proiecteze în literatură, în termeni pozitivi, corpul şi sexualitatea femeii vii, simţindu-se bine în pielea ei. Arta lui Flori constă în capacitatea de a transforma în cuvinte magma psihică şi fizică a unei femei vii şi de a oglindi în limbaj orgoliul propriei culturi sexuale, care a depăşit fantasmele mythosului arhaic: „Nu sunt nici habotnică, nici bigoto-burghezo-rurală etc. sunt femeie şi mă simt bine în pielea mea atunci când sunt dulce, rea, tandră, aspră, desfăcută ca o petunie, strânsă ca o aguridă, atunci când te iubesc-şi-te-urăsc din rărunchi”.

Fiind expresia fugii de ideile fixe, parcursul lui Flori Bălănescu în căutarea feminităţii se arată a fi neregulat, cu discontinuităţi şi reîntoarceri obsesive, şerpuind pe panta abruptă a stărilor sufleteşti schimbătoare şi al reflecţiilor libere, nedogmatice. Spaţiul cartografiat de ea arată ca un peisaj tratat alternativ de vânturi uraganice şi brize reconfortante, primenit cu sângerânde magme vulcanice sau albastre râuri toropitoare. Libertatea succedării cromatice şi termice a lumii interioare este susţinută şi de o scriitură neîngrădită de canoane literare şi norme, spre exemplu de punctuaţie, cu lungi cascade de cuvine sau cu elipse, suspansuri, intervale şi joncţiuni neaşteptate, cu glisări în diferite modalităţi de transpunere a subiectului: naraţiune, descriere, poezie, eseu, litanie, reflecţie teoretică. Drept liant al fulminantelor ipostaze ontologice sau artistice apare autenticitatea şi originalitatea desenului estetic ale acestei „timide uraganice” (vorba lui Paul Goma) care este Flori Bălănescu.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *