Un optzecist reflexiv, Nicolae Spătaru

Un optzecist reflexiv, Nicolae Spătaru

Rilke nu e singurul poet cu care Nicolae Spătaru dialoghează întertextual, aşa cum se întâmpla într-un volum din 2000, intitulat tristeţea recită din Rilke. Pentru că sentimentul acesta a vibrat pe mai multe voci, în noul său volum, citirea zidului (TipoMolova, 2013) care însumează poeme din toate plachetele de până acum, Nicolae Spătaru îşi înmulţeşte canalele de comunicare cu poeţii care, în fond, au cultivat reflexivul.

Cu poetul austriac concordă în meditaţia melancolică cu care îşi învăluie poemele, în expresiile abstruse ale unor nelinişti obscure şi gânduri nelămurite, în sintaxa minimală. „tristeţea ta orgolioasă/ n-a deturnat încă nicio toamnă/ şi n-a-mbolnăvit de friguri zidul puşcăriei// tristeţea asta e mereu cu tine/ cel din fotografii/ cel care se pierde salvator în mulţime/ sau cel care rotunjeşte pentru fetele mari/ brăţări din urletul lupilor// tristeţea ta recită din rilke/ moare uneori în locul actorilor/ pe platourile atât de jinduite de la hollywood/ sau se amorezează nebuneşte de emannuel// tristeţea asta doarme fără vise/ cu lacătele bastiliei sub cap” (tristeţea recită din Rilke). Lirismul apare ca rezultat al notaţiei liminare, laconice, încărcate de sens subiacent. De Bacovia îl leagă ancorarea într-un cronotop al oraşului mohorât, „ca o cetate dispărută”, oraş „pierdut la cărţi”, „cu trotuare învineţite de frig”, „barbar”, „în vacarm”, „cu câini vagabonzi”, loc al însingurării şi al lipsei de comunicare. Poemele emană o tristeţe filtrată prin intelect şi chiar un spleen existenţial bine machiat în nuanţe ironico-ludice. Retuşarea urâtului este preferată stărilor de dezagregare sau de agonie, de aceea poemul „încearcă să năucească apocalipsa”, produce „coşmarul frumos”, ne serveşte „visătoare cazane infernale” etc.

Resuscitând motivul „meditaţiei”/„citirii” în preajma „zidului”, rămas „intact ca prin minune”, Nicolae Spătaru nu e patetic ca „ruino-liricii” Vasile Cârlova sau Dimitrie Bolintineanu, nici filosof ca Mihai Eminescu, refuzând solemnitatea metaforică. În faţa „zidului”, poetul are predispoziţii de tristeţe şi scepticism, pe care le tuşează cu bufe relativizant-ironice. În felul acesta e mai aproape de optzecişti, cu care mai are în comun înregistrarea cotidianului tern, plictisul existenţial, dar fără revolte existenţiale, discursivitatea, „complexitatea unor eşafodaje ludice” (Grigore Chiper) şi dimensiunea metaliterară. De aceea orice sentiment îmbracă veşminte livreşti: după geam plouă „ca într-o sută de poeme despre ploaie”, toamna vine „ca dintr-un manual şcolar”, iar viaţa e imposibilă în afara „buletinului de ştiri de la ora opt” cu mesajul lui repetitiv până la uzură: „şi din nou ştiri”.

„Zidul” însuşeşte datele unui eu liric care deţine ecourile biografice ale poetului şi, deopotrivă, memoria culturală a poemului: „rămas intact ca prin minune/ De-a lungul istoriei/ Zidul din adâncul curţii/ Îmi scrie biografia// Are o experienţă de viaţă grozavă/ Stăpâneşte un orizont larg de cunoştinţe/ La o bere într-un moment de sinceritate/ mi-a mărturisit/ că unele dintre cărămizile lui/ au făcut sorbona” (citirea zidului). Fiinţa poetului este articulată, aidoma „zidului” erudit, din reflexele cărţilor citite. Incontestabil, pentru această imagine ingenioasă: a zidului ca metaforă a istoriei, nu însă în sensul poeţilor ruinelor, ci a istoriei poeziei, a culturii în genere, Nicolae Spătaru trebuie felicitat.

Conştientizarea naturii artificiale a cuvântului provoacă adesea convulsii şi stări terifiante, proiectate, spre exemplu, în această imagine apocaliptică de o deosebită expresivitate: „Îmi bat poemul la maşina de scris/ şi bucăţi de cuvinte sar peste tot:/ pe pereţi pe birou peste cărţi/ precum sângele dintr-un cocoş tăiat/ zvârcolindu-se în jurul trunchiului// îmi bat poemul la maşina de scris/ şi vocalele consoanele (ce bine că am/ renunţat la timp la semnele de punctuaţie!)/ se depun în straturi groase/ tot mai groase/ pereţii tavanului abia se ghicesc/ geamul nu se mai vede/ uşa abia se distinge/ camera devine din ce în ce mai mică/ tot mai mică// îmi bat poemul la maşina de scris/ până lucrurile din jurul meu/ devin un tot întreg:/ pereţi cuvinte fereastră cuvinte uşă/ tavan cuvinte maşină de scris birou/ cuvinte cărţi cuvinte cuvinte// acum în zadar ar încerca cineva/ să facă o delimitare/ între lucrurile din odaie/ şi mine” (poemul singur). Poemul amestecă, în spiritul avangardelor, halucinantul şi fantasticul pentru o temă cu predilecţie postmodernistă. Cuvintele poemului părăsesc turnul de fildeş, ontologia foii de hârtie, trec în spaţiul 3D al odăii-realitate, acaparând corpul şi fiinţa poetului, amestecându-şi literele cu sângele, carnea şi biografia omului viu. Apocaliptică este în fond obsesia hârtiei şi a poemului, în sensul reflecţiei, metapoeziei. De aceea, imaginea are şi o altă faţă, luminată de o abordare ironico-ludică care relativizează tragedia, cel puţin în aparenţele acesteia.

Născându-se în scepticism, poemul sfârşeşte în voluptatea gratuităţii: „aş putea inventa un pustiu/ şi să-mi privesc inima/ zvârcolindu-se în nisipul roşu/ mestecat de cămile/ ca pe un străin/ ca pe ceva care trebuie să moară” (aş putea inventa un pustiu). Rămâne eficient mai cu seamă exerciţiul imaginării unor spectacole ludice ale feeriei anodine, a cotidianului tern, dinamitat doar din când în când apocaliptic: „de la o cafea la alta/ se fac exerciţii de înviorare/ şi de metafizică// fumul de ţigară pluteşte dintr-un colţ/ în altul al barului/ ca o veste uluitoare// ni se serveşte oraşul/ în cuburi de zahăr/ şi noi pioşi/ le aruncăm în ceştile cu cafea/ bucurându-ne de asemănarea lor/ cu visătoarele cazane infernale…” (apocalipsa din nou se amână).

Reversul gratuităţilor voluptoase este însă reflecţia existenţială, pe care versurile concise, cu metafore adâncite în descendenţa neomodernismului stănescian o trădează: „camera ta fumegă ca o scrumieră/ în care se mistuie resturi de îngeri/ simţi stelele şchiopătând per cer/ undeva în noapte sânii iubitei/ nechează nebuni// păcatul s-a furişat mult în faţa timpului/ la o margine de lume/ cain îl omoară din nou pe abel// eşti disperat/ nu mai poţi ieşi din dansul barbar al fantomelor/ în curând (ştii bine)/ te vei prăbuşi peste maşina de scris/ reuşind să mai baţi câteva litere/ ce vor compune un ultim cuvânt/ fără sens” (un ultim cuvânt fără sens). Dincolo de resemnare, poemul ascunde o sensibilitate în alertă şi un intelect în stare de veghe. Poemele din compartimentul tristeţea recită din Rilke  sunt nişte elegii discrete ale unui nostalgic hălăduind pe străzile unui oraş vesperal, adâncit în ploile toamnei. Decorul oraşului trădează sensibilitatea însinguratului invadat de întrebări fără răspunsuri, căutând „legătura de rudenie cu stelele”, care „trăieşte şi moare în acelaşi timp/ înjură şi visează lucruri sublime” (nebunul cu o singură fereastră)”. Pentru acest „naiv” ternul poate deschide porţi spre sublimul metafizic, iar foaia albă de hârtie devine harta constelaţiilor zodiacale.

Şi în celelalte compartimente ale antologiei, cândva volume autonome, Nicolae Spătaru se dovedeşte un poet al interiorităţi, preferând când staza calmului şi reflecţiei reci, când jocul crispărilor comice. Reflecţia este orientată spre sondarea unor adevăruri fundamentale chiar şi sub masca resemnării în faţa faptului absurd: „nimic nu mai poate fi pentru tine o surpriză/ ca pe un fapt divers ai ascultat/ buletinul de ştiri de la ora opt:/ azi-noapte greierul/ s-a intoxicat cu nasturii/ de la o iluzie mai veche/ şi n-a mai terminat să pună/  pe note puşcăria/   peştii din râul bâc/ au văzut în vis marea/ şi spre dimineaţă/ pe bulevardul principal al urbei/ au fost reţinuţi/ de forţele de menţinere a ordinii publice/ în stare avansată de ebrietate/   un buldozer/ a scos cu noaptea în cap/ toate străzile la miting/ se presupune că discuţiile vor fi axate/ în jurul ideii: oul de cioară/ ca unică formă de supravieţuire/ a asfaltului…” (şi din nou ştiri). Întâlnim însă nu puţine compoziţii lirice, caligrafiind în regie onirică sau servind gratuitatea. Iată, spre exemplu, o excelentă strofă dintr-un un poem dedicat ruginii: „noapte şinele în agonie/ devoră vagon cu vagon/ dimineaţa mă întâmpină/ cu un rânjet dezgustător/ lingându-şi cu plăcere rugina rămasă/ pe buzele lor umflate”.

Poemele din ion şi alte revoluţii evită incendiarul, aşa cum s-ar putea crede din titlu. Se evocă lucruri cotidiene, fantastice în hazardul lor absurd: „noapte târziu/ în vitrinele magazinelor/ manechinele se trântesc/ rupte de oboseală/ pe jos// lamentându-se/ îşi masează/ pulpele picioarelor atinse de varice// trecătorii matinali/ în zadar încearcă să observe/ vreo schimbare în vitrine/ manechinele nonşalante/ îşi prind la piept ca pe o broşă/ soarele proaspăt/ puţin jenat/ din cauza decolteului” (ca pe o broşă). Sunt poeme nesufocate de clişee, desenând „într-un colţ mai puţin aglomerat al pânzei”, departe de discursurile patetice despre lucrurile considerate de importanţă. Poemul care încheie antologia notează, iarăşi în regimul reflexivităţii, tema fiinţei în crepuscul, fixată într-un real devastat de sensuri. Titlul exclamă în favoarea „răsăritului”, a rostirii nefardate, care face posibile zborurile vieţii.

Spirit reflexiv, grav, atent la temeiurile scrisului, ale cuvântului, Nicolae Spătaru nu evită a-şi plasa lirismul în acoladele ludicului şi ironiei relativizante. De bună seamă, seriozitatea, vorba criticului Mircea A. Diaconu, nu mai e cu putinţă decât în limitele ludicului. Citirea zidului este o carte a deplinei maturităţi, cu mari câştiguri în ceea ce priveşte dexteritatea versului şi aprofundarea viziunii, confirmând, nu doar în cadrul generaţiei ’80, un poet valoros.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *