Vasile Gârneţ – caligraful provinciei

martorul-book

La prima vedere, între romanul Martorul (Chişinău, Literatura artistică, 1988) şi volumul de poezie Peisaje bolnave, (Chişinău, Literatura artistică, 1990), apărute la un interval de doi ani şi avându-l ca autor pe Vasile Gârneţ, nu există prea multe afinităţi. Deşi se utilizează tehnici moderniste, care fragmentează naraţiunea, alternând timpuri şi spaţii diferite, subiectul romanului, autobiografic sau ba, se reconstituie cu uşurinţă. Evenimentele, cel puţin cele din prezentul naraţiunii, sunt ancorate în contextul Chişinăului anilor ’70 ai secolului trecut şi se desfăşoară în perimetru între universitate şi cămin. Unul din personaje, profesorul de estetică Bulgaru, reprezintă generaţia de intelectuali moldoveni de după război veniţi de la sate, de obârşie ţărănească, iar tema – „întoarcerea la izvoare” – avea şansa să se facă auzită de la catedră doar pe segmentul de liberalizare politică de după primul deceniu postbelic.

Poemele din volumul Peisaje bolnave sunt, aş spune, mai aproape de „poezia pură” a lui Paul Valery. Eul liric este desprins de ambianţa sa imediată, nu arată nici un fel de complicitate cu contingentul. Oraşul invocat este un topos spiritual: este oraşul bacovian, târgul de provincie dominat de ploaie şi copleşitoare dezolare: „Tramele nopţii// să aprinzi ruguri în ferestre/ şi să sperii ereticii care devastează/ oraşul acesta trist şi fricos/ uitat de istorie/ cum coiful lui Cromwell/ călcat în picioare într-un film vechi/ prost regizat/ în care plouă într-una” (Ca o întrebare, noaptea). Textul de pe copertă pare să anunţe un poet dezinteresat de orice realitate venită din afară: „Necontenite ruminaţii/ elan în scădere// realitatea/ ca un linx înfometat/ îşi aruncă gheara şi nu mă/ ajunge” (etică). Abia la cel de-al treilea volum de poeme, câmpia Borges, va transpare un toponim cu nume real – Basarabia. Deocamdată asistăm la derularea a unui şir de descrieri ale unor viziuni şi decoruri desprinse de real, puse în mişcare de un discurs care aboleşte discursivitatea, explicitul şi din care desprindem intenţia hotărâtă a tânărului autor de a scrie altfel: „Sărutul nomad al ideii/ mă găsi singur pe scările/ uzate de credinţă ale Literei/ unde Ispita cerne victorioasă/ cenuşa morţilor tineri/ peste Apa ratării// sufletul meu/ între luciditate şi vis/ va întinde mâna/ pe cărările de sare” (Numele).

pesaje-book

Însă ceea ce se impune în ambele cărţi este dorinţa de a promova noi forme de scriitură, explicit estetizante. Romanul insistă, dacă nu pe respingerea limbajului figurativ anterior, cel puţin pe îndepărtarea esenţială de proza ghidată de realitatea obiectivă şi de pretenţia acesteia de a mima realitatea. Plonjarea în materia lichidă a trecutului, supunerea naraţiunii unor legi ale subiectivităţii capricioase, explorarea subconştientului, insistenţa pe detalii şi nuanţe în dorinţa de a descoperi adevărul interzis ontologic îşi au modelele de referinţă, aşa cum bine a menţionat postfaţatorul Andrei Ţurcanu, în scriitura lui Marquez sau Proust. Aceştia au fost scriitori angajaţi în cartografierea unor fenomene psihice sociale şi culturale în ceea ce au avut acestea mai inexplicabil. Reluarea tematică a lui Kafka sub aspectul criticii absolutismului, a ambiguităţii identitare etalează dorinţa de schimbare şi depăşire a modelelor literare tutelare şi transformarea lor în conformitate cu un alt model al discursului literar. E clar că demersul nu are încă o conştiinţa explicită a scriiturii postmoderne în trăsăturile ei esenţiale: parodia, ludicul şi mai ales imanenţa actului artistic, romanul având aspectul de tranziţie artistică.

Poezia lui Vasile Gârneţ probează o ofensivă mai evidentă împotriva realismului înţeles ca o oglindire nemijlocită a lumii. Perfecţiunea poetică este căutată în zona extra-semantică a limbajului, este concepută ca efect al artei şi apare în rezultatul unui travaliu intelectual. Valorile estetice sunt obţinute în farmecul expresiei, eleganţa cuvintelor, fluiditatea dicţiunii. Ce ne comunică acest poem, spre exemplu: „Văd fetele nubile mergând încet la utrenie/ căruţele cu pâine/ caii albi cu copitele îndelung polisate/ învingând asaltul infinit al drumului/ şerpuitor şi negru/ ca o lavă a răului// trec creaturile cu prognoza pentru ziua/ de mâine/ şi cei care şi-au tras aburul fular/ în jurul gâtului/ şi cei care şi-au marcat cercul estetic/ pe buza lingurii”? Nimic şi în acelaşi timp un infinit de semnificaţii posibile. Toate însă se întorc reflexiv asupra valorilor estetice ale poeziei. Frumosul trimite repetat asupra lui însuşi, neglijând trăirile individului şi forţându-l să brodeze universuri artificiale: „se perindă prin faţa mea animale/ peşti, păsări şi larve de toate/ familiile şi regnurile/ ca într-o realitate promiscuă şi isterică…// apoi Belo, iugoslavul înalt (întotdeauna/ uit ce-ar trebui să semnifice imaginea lui/ poate liberul pelerinaj sau…)/ nu mai găsesc un răspuns/ spre ziuă apare insul afabil fluturând/ rutinar calota/ şi-mi dă semne să micşorez eclerajul” (Făgăduite decoruri). Şi totuşi, această poezie nu e impersonală, doar că natura cea mai intimă a poetului nu este comunicată direct şi nici prin intermediul metaforei, ci se regăseşte în calităţile sensibile ale cuvântului, se suprapune cu timbrul şi ritmul acestuia: „Mi-am strecurat curiozitatea/ în barul cu lambriuri şi ovale oglinzi/ unde scârţâitul fatigat al cuvintelor/ înveseleşte animalul cu pedigree/ – mare expert în ale absurdului/ cocoţat pe idea că lucrurile/ pot avea aceeaşi respiraţie” (Anchetă).

„Peisajele bolnave” figurează vibraţiile sensibilităţii între stările de graţie, căderile şi scepticismul, inerente spiritului creator: „Am macerat ficţiunile/ şi visele/ ale mele şi ale prietenului meu/ bun şi uşor aerian/ dar nu reuşesc/ decât peisaje bolnave// poate lumina inimii/ ar trebui să răzbată altfel spre voi?// mi-e frică într-una/ că scrisul meu înghesuie lumea”. Poemele sunt sensibile şi sugestive, dar independente de orice subiect traductibil, cu excepţia, poate, a fragmentelor cu reflecţii metapoetice. Astfel, „Autoportret”-ul, chiar dacă ajunge în ultimă instanţă să configureze profilul personal, acesta se travesteşte mai întâi cu cel al poeziei: „Omul care împărţea visele/ avea sânul burduşit cu prigori/ şi le scăpa peste sat/ să decimeze armata de viespi…/ la Prut, pe malul nostru/ peşte mort cu lacrima îngheţată/ în ochiul sticlos şi roiul de muşte/ în jurul lui ca un semn al/ deznădejdii”. Autoportretul dezvăluie preferinţa autorului pentru  gândirea aplecată asupra febrei scrisului.

O temă invocată atât în roman, cât şi în poezie, este memoria. Dacă în roman, întoarcerea în timp a lui Ilarion este un „recul genetic” (A. Ţurcanu), de recuperare a informaţiei ereditare, poezia îşi acordă strunele pe rememorarea literaturii. O experienţă senzorială din prezent poate declanşa amintiri, emoţii procurate cândva de lecturile formative. Mintea renaşte stări de spirit, evocă fragmente din autorii preferaţi. În spaţiul imaginar reflecţiile şi textele acestora se suprapun pe textul propriu, creează cu el relaţii intertextuale. Ideea că poezia e rezultatul unui metabolism cultural este destul de transparentă în cele două poeme, intitulate Semn de carte, care par a fi părţile unui manifest generaţionist: „Generaţia mea care crede în poezie/ a plecat în lume cu aparatul/ de fotografiat în mână/ dar mereu e învinuit că transformă/ lectura poemelor într-un rebus// Doamne, cerem o mântuire mai domestică/ crimă să fie oare dacă mobilăm vidul/ şi strigăm furioşi şi nemulţumiţi/ oblojindu-ne complexele/ să ni se întoarcă memoria/ căci viitorul fuge de sub picioarele noastre/ cu viteza minciunii” (Semn de carte II). Poemele din Peisaje bolnave dezvăluie afinităţi structurale cu poeţii visători şi artişti, cu aşa-numiţii „prinţi ai melancoliei” (J. Starobinski), ai angoasei şi deprimării: Proust, Kafka, Bacovia etc.

personaj-book

Proiectul noii scriituri capătă pregnanţă ideatică şi poetică în cel de-al doilea volum Personaj în grădina uitată (Chişinău, Hyperion, 1992). Titlul aminteşte cumva celebrul poem medieval francez Romanul trandafirului, şi anume plimbarea personajului principal prin grădina fermecată, confruntările lui alegorice, descoperirile lui esoterice. Grădina prin care se plimbă personajele lui Vasile Gârneţ e o zonă a literaturii, a culturii în general: „de fapt/ noi ne umblam prin grădini cultivate/ căutam nuanţe/ criofite – cum ar spune Galgoţiu/ …/ şi mergeam/un vânt ne bătea în faţă/ găseam câte o carte citeam:/ „acum vă deplasaţi/ spre un alt sentiment/ să vă văd cum meşteriţi la decoruri”/ scria enigmatic acolo” (câmpia Borges). Fiind un alt text programatic, câmpia Borges delimitează zona din care memoria extrage pre-texte de poetizare. Experienţele senzoriale cheamă participarea altor autori cunoscuţi care au abordat tema. Montale, Vivaldi, Solomon, Marcello, Clyderman, Gellu Naum sau Pavese sunt gata să ofere soluţii, expresii poetice, muzicale sau plastice pentru orice stare de spirit, pentru orice trăire. Garnisită cu aceste podoabe, viaţa personală devine ea însăşi o operă contrafăcută, sentimentele se estetizează: „înspre caniculă trag edecarii/ vasul ornat al verii/ cei ştiutori povestesc cum în urmă/ creditorii fără orgoliu adună/ zaţul sentimentelor vernale// şi aşa se face vară/ o vară ca în Pavese/ soare ocru plajă şi tu/ – astuţie matură/ guvernând voluptatea mea barocă” (vară ca în Pavese). Poezia deci este un spaţiu al subiectivităţilor reactualizate de memorie, care se suprapun, îşi atribuie roluri („false identităţi”), incluzând fantezii, iluzii, speranţe, coşmaruri etc.

Trecute prin filtrul spiritului altor autori, trăirile proprii, chiar şi cele mai acute îşi pierd obiectivitatea, capătă caracter de contrafăcut, se estetizează, creând o lume „secundă” între real şi ireal: „pe terasa udă de ploaie/ pictori săraci descriu/ cu tuşe nervoase/ viaţa ascunsă a provinciei// un aer thanatic/ împinge în faţă sinucigaşii/ care îşi afişează eroic/ dispreţul// de unde să ştiu eu/ câtă complicitate există/ în toate acestea?/ şi câte simple convenţii/ se împlinesc acum/ pe palierul faptelor?…” (sub bolta durerii).

Pe măsură ce înaintăm în „grădină” lumile visate se confundă cu cele reale, surpând linia de demarcaţie ontologică. Descrierile îmbină cele două lumi în manieră postmodernistă: a lecturilor şi a contextului (a Chişinăului în febra revoluţiilor): „noapte/ memoria pianotând/ cadavrul unei zile// în oraş tapajul era mare/ lume multă/ goană/ casele din beton finlandez/ refuză doina// în parc revoluţionari/ steaguri şi panglici/ vor fi abdicări/ dacă le spui o poezie neangajată/ te mănâncă” (plimbare pe camuflaj). Asociaţiile între poveştile scrise şi faptele reale sunt mereu fracturate, în cele din urmă lumea reală fiind asimilată de cea fictivă.

campia-book

Reluând şi continuând texte, teme, personaje şi stări din volumele anterioare, ce de-al treilea volum, Câmpia Borges (Bucureşti, Vinea, 2002) are caracter de supertext, un spaţiu de intersecţie a tuturor textelor. Arhitectonica volumului este rizomatică, cu noduri-stampe, fixând teme, şi reţele-neume care asigură legătura între texte. Într-o astfel de perspectivă interrelaţionată, orice carte are legătură cu celelalte, nu poate funcţiona autonom, ci ca un text continuu: „în oraș imaginile minuţios dezarticulate/ ascundeau întregul/ care nu mai există/ scriu cărțile/ orice putea fi repetat:/ castele decadente cu porţelanuri/ şi chinezării insolite/ sau cerşetorul tânăr/ vrăjind neistovit tomberonul/ din care ar fi trebuit să iasă/ burghezia autohtonă” (şi noi am semnat). De aceea, în spaţiul unui poem se poate mereu reveni la textele anterioare, se pot invita personaje fictive (Ioana, Miron) sau se poate invoca identitatea transmundană a persoanelor reale (Vitalie Ciobanu, Mircea Cărtărescu, Grigore Chiper şi Emilian Galaicu-Păun, precum şi autori din secolele anterioare).

După cum spuneam, poemele din volum ancorează într-un spaţiu concret – Basarabia, din care decupează un şir de imagini statice, menite să reprezinte existenţa derizorie la marginea Europei: „zilele în Basarabia vin ca o promisiune/ şi degradează, vai! imediat/ într-u sentiment ce mărunţeşte egal, totul/ împarte generos sărăcia disperarea frica/ umilinţa moartea iubirea şi muzica populară/ restul – ce mai rămâne oare necontaminat? –/ va trebui să-mi declanşeze ficţiunea” (stampă). Viziunea interrelaţională asigură cărţii însă impresia de libertate neîngrădită. Imaginaţia „respiră un aer de temniţă abandonată”, legând provincia de cele mai dorite locuri: Bucureşti, Berlin, Riga, Malbrok sau oraşul lui Kant. Iluzia şi hălăduirea prin memoria literaturii funcţionează terapeutic, exerciţiul alterităţii chiar dacă nu atenuează suferinţa însingurării, cel puţin o estetizează, o face poezie: „aud cum cineva rătăceşte pe stradă/ merge lipsit de grabă – paşii au/ un ecou scăzut, complotitor/ ca întotdeauna mă salvez prin imaginaţie/ îmi spun că e Kafka – caligraful suferinţei –/ într-o promenadă prin Chişinău/ trist şi singur Kafka rătăcind/ într-o lume care şi-a umilit de mult existenţa” (caligraful suferinţei). Cunoaşterea de sine prin celălalt („ocolul răbdător al cunoaşterii”) asigură imaginaţia interactivă a poemului: „de atunci păstrez câteva definiţii/ care pun o măsură agitaţiilor mele formative/ şi se constituie într-un conspect eliptic a ceea/ ce găseam eu mai bun în spiritul rus:/ «Andrei Rubliov» – teologia frumosului,/ «Stalker» – necesitatea debarasării de prejudecăţi,/ «Oglinda» – importanţa memoriei,/ «Nostalgia» – descumpănirea intelectualului între Occident şi Orient” (learning Russian…).

În acest câmp al dialogului între vocile creatorilor, al alternării registrelor şi tonurilor poetice, al suprapunerii „înscrisurilor străine” peste textul personal se compune imaginea literară a provinciei basarabene la intersecţia secolelor şi culturilor, al cărei caligraf se vrea Vasile Gârneţ. În epicentrul său de sens, poezia provinciei se alcătuieşte într-un colaj postmodern al stărilor indeterminate între plictis şi savoare, suferinţă şi fericire, însingurare şi comunicare continuă, limită şi neîngrădire, real istoric şi ficţiune, memorie şi contemplare, conştiinţa de locuitor la marginea culturilor mari, dar şi al unui spaţiu de intersecţie a valorilor.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *