Verdele, culoarea regală a iubirii

Verdele, culoarea regală a iubirii

verde-regalOrice formă ar lua poezia de dragoste, fie că adoptă poetici revolute, ce revin cu noi puteri de fascinaţie, sau instrumente moderne de poetizare, ea este citită mereu cu acelaşi sporit interes, deşi vorbeşte despre lucruri arhicunoscute. Condiţia persuasiunii este să transmită în date autentice viaţa sentimentului, siajele trăirii.

Verde regal (Arc, 2014) e o poezie de dragoste care te copleşeşte tocmai prin pulsul ei viu, prin temperatura care răzbeşte din cuvinte. Versurile sunt lipsite deaditivi livreşti, textualizanţi. Nimic altceva decât extracţia pură a sentimentului. Respirând prospeţime și decantare, excelând în nuanţă, lirismul indică și o viziune artistică de mare rafinament. Aici e mâna unui poet format, spune Eugen Lungu în prefaţă, deşi modesta lui biografie nu semnalează o şcoală a poeziei. Cartea este debutul postum al unui misterios profesor de muzică, Emanuel Alexandru. Fiecare vers face dovada că talentul autentic se poate situa şi în afara biografiilor literare celebre. Mircea V. Ciobanu, admiratorul și susținătorul necondiționat a lui Roland Barthes în critica basarabeană, va putea să regăsească aici toate deliciile unei a-biografice și a-temporale „plăceri a textului”.

În Verde regal iubirea exultă, e pasională, trăită la mare adâncime şi cu mare intensitate sufletească. Verdele regal este imaginea diafană a femeii-pasăre, care-şi încântă iubitul cu revărsările ei de prospeţime şi tinereţe, ca într-o contemporană Cântare a Cântărilor.

Ea vine să-şi pască mieii în amurgul bărbatului dezamăgit și resemnat, gata pentru plecarea finală. „Cu cele lumeşti, îmi părea, am încheiat socotelile”, se destăinuie el. Dar, în locul securii, neașteptat și subit, vine dragostea cu senzaţia puternică şi vitalizantă a verdelui regal. Surpriza e trăită intens, frenetic, până la extazul bucuriei amestecate cu durerea: „Ho! dragii de voi, mânjilor, vă rog, mai încet! – / că-mi rupeţi cordul întins ca o strună/ şi-mi zdrobiţi cu copitele splina.” Versurile crează un dublu ecran al perspectivei: de până la marea întâlnire şi de după aceasta. Imaginile care se derulează într-o dezlănțuire de ardență maximă indică lumi în destrămare şi paradisuri de lumină, de primăvară şi cântec cu ape „năboind din ancestrale străfunduri”. Nimicului de până atunci i se substituie Totul: „Abesalom! Abesalom! – / strigam până mai ieri sub talpa zădărniciei./ În jocul orb al fărădesensului, eram sclavul înfrânt./ Cu dinţii îmi sfâşiam burta şi răscoleam îndărătnic/ cenuşa din măruntaie./ dar ai trecut tu pe alături, tu, verde regal/ zburdalnic lopătând cu aripa/ prin luminile stinse ale morţii. Şi Doamne! Dumnezeule, Doamne, cât de frumoase sunt acum toate!”. Dinspre iubită către iubitor (ca să mă exprim în termeni erotologi) rotesc primăveri în ritmuri de Brahms, se revarsă ploi sprintene de mai, dansează galaxii de porumbei. Un gust aromat de cireaşă înrourată îmbată simţurile îndrăgostitului, înzdrevenindu-i papilele, smulgându-l din sinele care a fost, anulând vechi tipare şi sterpe convenţii. Între un trecut anost şi un viitor nesigur, prezentul e tot ce contează. Trăirea lui e deplină, asumată cu simţurile urieşizate, cu receptorii înfrăgeziţi de mii de primăveri („Un miros de levănţică/ mă năboi din memoria miilor mei de strămoşi”). Dulcele arsen al iubirii uneşte în contrapunct o multitudine de stări, emoţii, sentimente. Aşteptarea, dorul, speranţa sau teama înnoiesc deliciul, prelungesc frământarea îndrăgostitului. „Ah, clătinarea aceasta de universuri! – parcă un vânt m-ar împrăştia ca pe-un pumn de ţărână/ în toate patru părţi ale lumii/ parcă, blând, mâna ta ar vrea să m-acopere” – astfel exprimă poetul starea tranzitorie între destrămarea în moarte şi împlinirea prin iubire, între fiinţă şi nefiinţă. E clipa de graţie ce vibrează de o emoţie vie, puternică, e fremătătorul suspans ce amână împlinirea sau dezastrul…

Sentimentul e cosmicizat, intensitatea lui irupe în expresii scăpărătoare, nucleare, proiectând scenarii mitologice primordiale: „cuprins de cea mai grozavă beţie/ ridic deasupra câmpiei inima-n flăcări/ şi-n oglinda cerului/ privesc cum spicele grele se coc”. Iubirea este un dat cosmic, cu rezonanţe profunde ce tulbură până şi pe creatorul divin. Iată de ce căderea, decepţia sunt trăite la fel de exasperant, în convulsii agonice. Tăcerea mută a iubitei înroşeşte flacăra albastră, pură, a iubirii, îndrăgostitul devine „încremenit, încercănat, o rană/ scăldându-se în reflexele de ambră/ din verdele regal”. Îngrămădind laolaltă extazul, bucuria suferinţa şi deznădejdea, trăirea se împlineşte, scoţându-şi în evantai reliefurile toate, maiestos, ca într-un cântec de Brahms.

„…Strânge-mă cu toată disperarea trupului tău, uită totul/ şi fă-mă şi pe mine să uit totul” e chemarea ultimă spre contopirea absolută, dincolo de timpuri şi lumi. E adevărul suprem al iubirii, cel care dintotdeauna a fascinat muritorii…

Nina CORCINSCHI

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *