Versul verde al liricii lui Liviu Damian sau rezistenţa prin agri-cultură

Versul verde al liricii lui Liviu Damian sau rezistenţa prin agri-cultură

Liviu_Damian

Într-un eseu despre estetica literară ziceam că dacă unii pretind că au rezistat în tăcere, prin cultură şi literatură, atunci au făcut-o şi ţăranii, care tac şi rabdă, au făcut-o prin agricultură, o cultură şi ea până la urmă. Citind poemele lui Liviu Damian am ajuns la ideea că şi un poet poate să reziste prin cultura naturii, mai bine zis prin cultul elementului natural, care marginalizează ideologicul, angajarea şi cântarea unei lumi citadine construite de partid. E acea „rezistenţă la situaţii” („Focul din verb”) pe care o citim la Liviu Damian.

Nu este vorba de o poezie tradiţională, ce îşi trage seva dintr-un proiect liric semănătorist. Modernitatea lui Liviu Damian se datorează conştiinţei timpului, care nu este modern, mai degrabă arhetipal, ca o cădere din timp, de aici şi versul: „poeţii mei / magi moderni cu feţele înţelepte” („Fila cu ritm”). Liviu Damian e un poet „coborâtor din neam de vechi plugari / îmblânzitor al vremilor moderne / admirator al versurilor lungi / pe care în câmpie le aşterne / nici libere, nici albe – versuri verzi” („Coborâtor din neam de vechi plugari”). Or, arta poetică a acestui scriitor anunţă o altă dimensiune: „versul verde”. E verdele dimensiunii câmpeneşti, dar şi „verdele matern” al verbului matern. E verdele care cromatic se opune roşului ideologic.

Modernitatea aici este prezentă ca epocă şi ca înţelegere „sărind din rime ca din cuie” („Fila cu ritm”) poeţii constată: „Versurile noastre / sunt scrise pe hârtie […] / Nu sunt scrise pe-o frunză verde” („Hârtia”). Iar poezia de hârtie nu e decât finalitatea unui autodafeu: „Iar hârtia se aprinde uşor […] / Şi rămâne un strop de cenuşă” („Hârtia”). „Arându-se de-a surda pe hârtie”, „lăsându-se de plugărie” („Aratul pe hârtie”) omul trăieşte într-o birocraţie de hârtie în care „nu creşte spic, nici ramul nu-i în floare”, o birocraţie mai mult decât kafkiană. E birocraţia care a adus licbezul, dar şi ruperea de rădăcini, îndepărtarea înţelepciunii neaoşe pe care o are orice popor, prin instaurarea unei gândiri de hârtie (aici mă gândesc la felul, aproape habotnic, în care majoritatea populaţiei sovietice credea ziarelor).

În cazul acestui poet e vorba de o poezie ce vine din „ramura ce linişte nu are” („Deşi-am pierdut”) – un vers ce m-a făcut să gândesc la faptul că basarabenii, deja 200 de ani, tot pe lăstari se ţin, aşa cum istoria le tot taie stejarii viguroşi, le rămân rădăcinile şi neliniştea dialectică a lăstarilor.

Bogat în elemente ale floralului şi ale verdelui plantat, acest tip de poezie vine şi cu antimetafora floralului liric: „Ameţitor, tutunul gras / frunze-aripi ridică-n soare. / E singurul care-a rămas / să-ntindă fetelor o floare” („Câmpia asta cu femei”), e vorba de floarea colhozurilor de ieri din care „romanticii” au dispărut. „Bună seara, fetelor frumoase, / palide ca floarea de tutun” („Întoarcerea fiului încărunţit”) – imagine bacoviană a fetelor cu tenul pal, doar că nuanţa vine de la nişte „flori ale răului”. Cultura naturii dispare în avântul agriculturii sovietice, ca şi flora şi fauna pe cale de dispariţie: „Cu erbicide strânse-n guşă / mai cântă, cucule, mai cântă” („Cu erbicide strânse-n guşă”).

Or, nu este vorba de o poezie naivă a gliei, ci de o poezie conştientă de sine. Salcâmul aici (un fel de arbore arhetipal, un copac universal) e un personaj poematic, căruia i se dedică un ciclu întreg de poeme. În plin realism socialist, citim versul „Eu cred în legătura / ce poate să existe / între un om cu vise / şi-un realist copac”, or, unicul realism posibil, anunţat de poet este cel al organicului verde. E un realism anacronic, mai bine zis atemporal, unicul viabil şi natural, restul elaborări ideologice încorsetând scrieri şi autori.

„Viţa mea de vie / cu toiagul de beton armat” („Întoarcerea fiului încărunţit”) e versul ce anunţă deformarea vechii estetici agricole. Fabrica şi uzina au ajuns şi în câmp, un progres al regresului. Totuşi, în aceste poeme nu găseşti un lirism total, care să te copleşească, e un lirism deloc lacrimogen, căci lacrima e „de mentă rece” („Părinţii”), a unui poet cerebral care scrie într-o epocă în care cerebralul e aservit partidului şi, astfel, nu există nimic mai cerebral decât să scrii despre frunză verde, ca simbol al verdelui matern.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *